Prin voia lui Dumnezeu și prin grija Preasfințitului Mihail, episcop al românilor din Australia și Noua Zeelandă avem privilegiu de a ne bucura în Biserica noastră de prezenţa sfinţitoare şi tămăduitoare a moaștelor Sfinților Mucenici Loghin Sutașul, Sabina și Constantin Brâncoveanu.
Dacă iți dorești sa cunoști viața sfinților apasă pe căsuțele de mai jos.
Sfinte moaște în Biserica noastră
Sfântul Constantin Brâncoveanu
În istoria poporului român, domnia Sfântului voievod al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (29 octombrie/ 8 noiembrie 1688 –aprilie 1714. †15 august 1714), marcată de importante schimbări sociale, politice, culturale şi economice, semnifică o piatră de temelie și pentru „credinţa și cultura noastră pravoslavnică”.
Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, din părinţii Matei şi Stanca Brâncoveanu (sora domnitorului Şerban Cantacuzino). La vârsta de un an a rămas orfan de tată, fiind crescut împreună cu fraţii săi Barbu şi Matei, de Păuna Greceanu, bunica după tată la moșia Brâncoveni a stolnicului Constantin Cantacuzino. Aici a învăţat grecește, latinește și slavonește, o aleasă cultură de la mari dascăli şi clerici ce se va exprima apoi prin ctitoriile făcute, prin înfiinţarea de tipografii, de şcoli, cât şi prin legăturile pe care le-a avut cu personalităţile veacului, care au poposit pe aceste meleaguri sau cu care a avut legături. Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea acestui puternic neam boieresc marcat de evenimente tragice. Tatăl domnului, Papa Brâncoveanu, îşi pierduse viaţa ucis de seimeni, în 1655, sub dealul Mitropoliei bucureştene, iar Preda Brâncoveanu, vornicul, bunicul său, fusese ucis la Târgovişte din porunca lui Mihnea al III-lea, în 1658[1].
Anul 1674 a fost cel în care Constantin Brâncoveanu s-a căsătorit cu Marica (Maria) – fiica postelnicului Neagoe din Negoiești şi nepoata lui Antonie-Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti între 1669 şi 1672.
Familia Brâncoveanu a fost binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii: Stanca, Maria, Ilinca, Constantin, Ștefan, Safta, Radu, Ancuța, Bălașa, Smaranda și Matei. Sunt 11 copii – 4 fii şi 7 fiice – pe care i-au crescut ca niște părinți harnici, înţelepți şi generoși. Doamna Marica Brâncoveanu s-a arătat ca o femeie curajoasă, evlavioasă şi iubitoare de Biserică şi Neam, reprezentând împreună cu voievodul un model demn de urmat pentru familia creştină, pentru educaţia creştină a copiilor, pentru multa statornicie în mărturisirea dreptei credinţe şi promovarea valorilor culturii creştine.
Constantin Brâncoveanu, ca nepot al voievodului Şerban Cantacuzino (ianuarie 1679 - 29 octombrie/ 8 noiembrie 1688) a deținut multe funcții administrative și politice, pe care le-a îndeplinit cu o abilitate diplomatică demnă de unchiul său celebru. La 25 de ani, ajunge mare agă, iar după nouă ani era deja mare logofăt al Țării Românești. Din această funcţie după moartea unchiului său, la insistențele boierilor Cantacuzini și după plata unor importante sume de bani către Înalta Poartă Constantin Brâncoveanu, ales de către boierii Țării, este recunoscut la 29 octombrie 1688, ca domn al Ţării Româneşti. După primirea caftanului domnesc de la Istanbul, Mitropolitul Ţării Româneşti fiind Teodosie, împreună cu Patriarhul Constantinopolului Dionisie al III-lea, aflat la București, au pomăzuit în Catedrala mitropolitană pe noul voievod al Ungrovlahiei, citindu-i molitfa de domnie. Astfel a început domnia Brâncoveanului, o domnie importantă pentru Creștinătatea ortodoxă și mai ales pentru Țara Românească, aflată la confluența intereselor otomane, habsburgice și rusești.
Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a simţit şi a lucrat pentru unitatea neamului românesc, în pofida împărţirii acestuia în trei mari provincii distincte. El a fost un domnitor învăţat şi un promotor al educaţiei şi al culturii, care a sprijinit tipărirea a numeroase şi valoroase lucrări de cultură teologică şi laică, încât, pe vremea domniei lui, prin dezvoltarea culturală intensă în diferite direcţii, oraşul Bucureşti a devenit un centru spiritual şi cultural semnificativ în sud-estul Europei, iar domnitorul Ţării Româneşti un mare susţinător al culturii în întreg spaţiul românesc. De aceea, domnia lui a fost considerată „o monarhie culturală” (N. Iorga).
Prin ctitoriile și daniile sale a întărit Ortodoxia sud-dunăreană aflată sub prigoana islamului otoman, dar și pe cea ardeleanăasaltată de uniatismul catolic și de protestantismul Reformei[2]. Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mănăstiri şi biserici, ridicând din temelie unele noi şi restaurând sau înzestrând altele mai vechi în Ţara Românească şi în Transilvania. Totodată, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajutat cu generozitate întreaga creştinătate răsăriteană ortodoxă aflată sub stăpânire otomană, prin acordarea de importante ajutoare financiare şi materiale Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Bisericii Georgiei, precum şi multor mănăstiri şi locaşuri sfinte din Muntele Athos. În toată această purtare de grijă el a arătat multă dărnicie, evlavie şi demnitate, rămânând peste timp o pildă vie pentru domnitorii creştini şi pentru susţinătorii culturii creştine. Există unele mărturii istorice care arată că Patriarhii de la Constantinopol şi – mai ales – Patriarhii Ierusalimului şi ai Antiohiei au fost găzduiţi de multe ori la curtea Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu, iar acesta – pe lângă alte ajutoare – le tipărea şi cărţi bisericeşti în limbile lor, între care şi prima carte din lume tipărită în limba arabă (Liturghierul greco-arab, la Mănăstirea Snagov, în anul 1701). Această grijă a lui pentru Sfânta Biserică Ortodoxă l-a determinat să devină un mare misionar, un domnitor creştin evlavios şi darnic.
Politic, Brâncoveanu inaugurează etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii importanţi ai lumii de atunci”[3]. El „a ştiut să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale”[4], fiind un domnitor creştin, „răspunzător de pacea, apărarea, buna chiverniseală a ţării, liniştea locuitorilor ei, învăţătura copiilor, judecarea pricinilor cu dreptate, după pravilă, ajutorarea săracilor şi alte fapte cuviincioase unui adevărat cârmuitor de ţară”[5]. Totodată a ctitorit 24 biserici din temelie în Ţara Românească; a înfiinţat sau ajutat Academia domnească (1694), Şcoala de la Mănăstirea Colţea (începutul sec. al XVIII-lea), Şcoala de pictori de la Mănăstirea Hurezi, Şcoala domnească de slavonie de la Biserica „Sfântul Gheorghe Vechi”; cu ajutorul unor iscusiţi ierarhi – precum Sf. Ierarh Antim Ivireanul – a înfiinţat cinci tipografii (Bucureşti, Târgovişte, Snagov, Bucureşti şi Râmnic); a tipărit peste 84 de cărţi în 96 de volume, având un tiraj de 5000 de exemplare, folosind texte bilingve, tipărind cărţi de cult, teologice, traduceri din Sfinţi Părinţi, cărţi necesare şcolilor, cărţi istorice, în apărarea credinţei ortodoxe, precum şi cărţi în alte limbi; a organizat biblioteci (cum ar fi cea de la Mănăstirea Hurezi care avea peste patru sute de volume din toate domeniile şi în diferite limbi); a sprijinit lupta creştinilor din alte teritorii oferind o tiparniţă – precum şi cărţi – creştinilor din Siria (Alep), sau susţinând românii ortodocşi din Transilvania împotriva Uniaţiei şi a prozelitismului catolic. De asemenea, a îndepărtat curentul slavon şi grecesc ce se făceau prezente nu numai în Biserică ci şi la curţile domneşti; reprezentativă este şi măiestria artei brâncoveneşti care „îmbrăţişează toate manifestările artistice: construcţii, pictură, sculptură, argintărie, broderie, manuscrise cu miniaturi, icoane, gravură – şi în general tot mobilierul necesar unui aşezământ bisericesc – cât şi în domeniul construcţiilor civile: palate, case domneşti, conace – de asemenea cu cele necesare lor”[6].
A găzduit pe Patriarhul Dositei și pe Patriarhul Hrisant Notara, a avut legături cu mitropoliții Clement de Adrianopol, Anania de Sinai, Dionisie de la Târnovo, Maxim de la Ierapoleos, Mitrofan de Nisis; a ajutat mănăstirile de la Locurile Sfinte; Patriarhiile de Constantinopol, de Antiohia și Alexandria; a introdus tiparul în cultura arabă și georgiană, având o contribuție majoră în întregul Orient creștin.
Dincolo de toate aceste aspecte ale personalităţii şi firii conducătorului român, marea sa vocaţie a fost cea de ctitor, după cum mărturiseşte mitropolitul Bartolomeu Anania: „Mucenicia lui Brâncoveanu e încununarea unei vieţi de creator. Nu a avut, desigur, vocaţia martiriului (în fapt, martiriul nici nu este o vocaţie, ci un destin asumat), dar l-a stăpânit o mare vocaţie de ctitor, ale cărui roade le vedem şi astăzi, semănate pe aproape jumătate din ţară, din Mehedinţi până-n Râmnicu Sărat şi din Făgăraş până-n Câmpia Dunării. Ar fi de ajuns să ne oprim la Hurezi spre a ne da seama de amploarea şi măreţia geniului brâncovenesc”.[7] Printre sfinţii pe care i-a răsărit pământul ţării noastre, Constantin Brâncoveanu ocupă un loc deosebit. Exemplul său rămâne totdeauna viu pentru românul, care – nu de puţine ori – a fost greu încercat în credinţa lui strămoşească. Jertfa sa a revigorat spiritul naţional şi a dat putere credinţei Bisericii noastre; el fiind – pentru poporul român – exemplul mucenicului prin excelenţă. Valoarea operei sale culturale, dragostea şi ataşamentul faţă de valorile creştine ale Bisericii din Ţara Românească sau puterea exemplului pentru urmaşi. (Pr. dr. Ciobanu Constantin, Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Iași, Protopopiatul II Iași)(sursa-doxologia.ro)
[1]Ștefan IONESCU, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 12.
[2]Ibidem, p. 7
[3]Pr. Prof. Ion Ionescu, Pătimirea dreptcredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu, în Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 620.
[4]Nicolae IORGA, Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, p. 51.
[5]GHERASIM, Arhiepiscopul Râmnicului, Viaţa Sfântului martir Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună-pătimitori cu dânsul, ediţia a II-a, Editura Sfântul Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea, 2014, p. 7.
[6]G. POPESCU VÎLCEA, Inițiator și protector al unui nou stil în arta românească: stilul brâncovenesc, în „B.O.R.”, nr. 9-10/1964, p. 901. [7]Apud Prof. Ioana IONESCU, Constantin Brâncoveanu - un martir între domnii români, Ziarul „Lumina”, 23 martie 2014
Sfânta Sabina
Sfânta Muceniță Sabina s-a născut în Roma la sfârșitul secolului I, fiind fiica unui nobil exploatator de mine foarte bogat numit Herodes. Crescută în curație și bunacuviință, deprinzând de mica cele mai alese învățături, la vremea cuvenită părinții au căsătorit-o cu un tânăr nobil, pe nume Valentin, care avea dregătoria de senator la Roma. Rămasă văduvă, foarte de tânăra, Sabina, hotăraște să nu se mai căsătorească ci să viețuiască în curație. Petrecandu-și viața de zi cu zi în luxosul ei palat Aventino, pe locul în care se află astăzi biserica ei, Sabina, cumpără o sclavă, fecioară, pe nume Serapia, care era de neam din Antiohia Siriei iar de credință era creștină. Vreme îndelungată, Sabina se purta cu asprime asupra slujnicei sale, Serapia, ce o mustra neîncetat supunându-o la grele și epuizante munci. Serapia, însă, ca o adevarată următoare a Mântuitorului Hristos, rabdă toate cu bucurie și smerenie, străduindu-se să slujească cât mai bine stăpânei sale.Văzând smerenia și îndelunga răbdare a Serapiei, Sabina a întrebat-o pe aceasta cum poate răbda fără să cârtească, fără să se plângă și fară să se vadă tristețe pe fața ei. Atunci, Serapia i-a mărturisit că este creștină și că Hristos, Dumnezeu, cel ce a răbdat răstignire, o întărește să rabde toate greutățile, defăimările și greutatea muncilor. Cuvintele ei pline de dragoste a întors spre bunătate inima Sabinei, care de acum dorea din ce în ce mai mult să învețe și ea această religie în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, primind în cele din urmă haina Sf. Botez. La îndemnul Serapiei, de acum prietena ei, au decis să se retragă la una din moșiile pe care Sabina le deținea în regiunea Umbria, ducând aici o viață singuratica, dedicandu-se muncii și rugăciunii; propovăduind dreapta credință tuturor fecioarelor, femeilor și văduvelor din acel ținut.
În scurt timp, prefectul locului, pe nume Berilo, a aflat de aceste întâlniri ale femeilor, și chiar dacă la început nu le-a dat importanță, de îndată ce află că în cadrul acestor întâlniri, Serapia și Sabina predicau credință creștină, a dat poruncă ca Serapia să fie prinsă și adusă la judecată. Când Sabina a văzut soldații ajungând la poarta casei ei, și-a trimis sclavii să închidă porțile, dar cum Serapia nu înceta să își roage stăpână să nu se pună în pericol pentru ea, au deschis porțile soldaților care au arestat-o pe Serapia. Indignată, Sabina a poruncit să i se pregătească trăsura și s-a prezentat în fața dregătorului Berilo, care, impresionat de noblețea , bogăția și demnitatea puternicei doamne Sabina i-a fost frică să înceapă vreo acțiune împotriva unei patriciene și a eliberat-o pe Serapia care a revenit la doamna ei. După trei zile, Berilo a aranjat să o aresteze pe Serapia, atunci când Sabina era plecată. Refuzând cu tărie să jertfească zeilor, Serapia a fost dată la chinuri fiind lovită cu toiege și arzandu-i-se trupul cu făclii, dar fiind păzită nevătămată, în cele din urma i-au tăiat capul aproape de arcul lui Faustino în ziua de 28 iulie.
Când a aflat, de moartea Serapiei, Sabina s-a dus să ia Sfintele ei moaște, pe care ungandu-le cu uleiuri aromate le-a îngropat cu evlavie în mormântul ce și-l pregătise sieși în cimitirul Vindiciano, lângă Aventino. Mărturisind pe față credință în Hristos, Sabina a continuat și a propovăduit cu tărie pe Mântuitorul Hristos, cercetând cu milostenii pe creștinii din catacombele Romei, îngrijind pe cei săraci, vizitând pe cei bolnavii, și intrând până în cele mai rău famate locuri că să dea speranță și nădejde tuturor. Atitudinea sa îndrăzneață a atras atenția noului prefect pe nume Elpidio, care a trimis să o aresteze și să o aducă la judecată, în fața lui. A amenințat-o poruncindu-i să renunțe la obiceiurile creștinești și să jertfească idolilor. Rămânând puternica întru mărturisirea Mântuitorului Hristos, prefectul a poruncit ca Sf. Sabina să îi fie confiscate toate averile și să i se taie capul în văzul tuturor, la arcul lui Faustino, în același loc unde fusese martirizată Serapia, slujnica ei. Era în anul 126 în a 29 zi a lui august.
Sfântul Loghin Sutașul
Domnul nostru Iisus Hristos, prin negrăita Lui milă, a binevoit să ne mântuiască de la pierzare cu patima Sa cea de voie, prin Cruce, prin moarte şi prin înviere, dându-Se spre chinuri, ca să se rănească pentru păcatele noastre. Atunci un sutaş, anume Longhin, de neam din Capadocia, fiind sub stăpânirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Văzând el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizându-se, morţii înviind şi pietrele despicându-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: "Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicând: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta".
Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele şi apa ce au curs a câştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi.
Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus Care zăcea în mormânt. Iar când Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormânt şi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorându-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormânt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi.
Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvârşit în Hristos şi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s-au făcut. Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicând: "Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe când noi dormeam". Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat şi adunarea evreiască l-au urât pe Longhin şi toată mânia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvântul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte şi înviere dătătoare de viaţă el însuşi le-a văzut şi despre aceasta la toţi a propovăduit. Zavistnicii încercau asupra lui pricină şi vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrân şi mai cinstit decât toţi, era binecunoscut Cezarului. Fiind înştiinţat el de gândul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decât să vieţuiască în locaşurile iudeilor. Şi şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brâul cel ostăşesc şi luând cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi râvnă ca şi dânsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsând cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în post şi în rugăciune.
Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrânii s-au umplut de zavistie şi de mânie şi, mergând la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită până la Cezarul din Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a abătut de la stăpânirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind pe alt împărat. Iar Pilat, luând darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Longhin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărând moartea Sfântului Longhin. Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadochia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care îl urau pe Dumnezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dânsul, pe Hristos.
Ajungând trimişii lui Pilat în părţile Capadociei, întrebau cu stăruinţă unde este Longhin. Aflând că locuieşte în satul părintesc, s-au sârguit să meargă acolo şi umblau în taină, căutându-l pe Longhin nu spre a-l ucide, ci spre a-i aduce oarecare cinste, pentru că se temeau că să nu-i scape din mâini şi să se întoarcă ruşinaţi la cei ce i-au trimis. De aceea, căutau să năvălească asupra lui în taină. Iar Sfântul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ştiut cele ce vor să fie, pentru că i s-a descoperit lui cunună mucenicească ce i se gătea, şi a ieşit singur în întâmpinarea lor. Văzându-i, cu dragoste le-a grăit cuvinte bune. Iar ei, necunoscându-l, l-au întrebat: "Unde este Longhin care era odată sutaş?" Iar Longhin i-a întrebat: "Ce trebuinţă aveţi cu el?". Au răspuns ostaşii: "Am auzit că este om bun şi vrem să-l cercetăm; căci noi suntem ostaşi, iar el a fost sutaş de ostaşi, deci voim să-l vedem pe el". Iar Longhin le-a zis: "Rogu-vă pe voi, stăpânii mei, să vă abateţi la casa mea şi să vă odihniţi puţin de cale, căci eu vi-l voi spune vouă, că ştiu unde vieţuieşte şi sigur va veni la voi, că nu locuieşte departe". Iar ei s-au dus la dânsul. Şi le-a făcut Longhin ospăţ mare, iar după ce s-a înserat, când oaspeţii s-au veselit bine de vin, au spus lui Longhin pentru ce sunt trimişi. Însă mai întâi l-au rugat şi l-au jurat cu jurământ ca să nu spună nimănui taina aceasta, temându-se că nu cumva cineva să-l scape pe Longhin de dânşii. Apoi i-au spus: "Noi suntem trimişi ca să luăm capul lui şi capetele celor doi tovarăşi ai lui, pentru că a venit porunca aceasta de la Cezar către Pilat". Longhin, auzind că şi pe prietenii lui îi caută ca să-i omoare, a trimis în grabă după dânşii, chemându-i la sine şi nu le-a spus ostaşilor că el este Longhin, până ce nu au venit şi prietenii lui.
Iar ostaşii adormind, Longhin a stat la rugăciune şi toată noaptea aceea s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru moarte. A doua zi ostaşii se sârguiau să meargă în cale şi l-au rugat pe Longhin ca să li-l spună pe acela pe care îl caută şi pe care a făgăduit că are să-l arate. Iar Longhin le-a zis lor: "Aşteptaţi puţin, stăpânii mei, că am trimis după dânsul şi fără zăbavă va veni la voi. Şi să mă credeţi pe mine că acela pe care îl căutaţi, singur se va da pe sine în mâinile voastre, numai să aşteptaţi". Aflând Longhin că vin prietenii lui, a ieşit în întâmpinarea lor şi, cuprinzându-i, i-a sărutat pe ei, zicându-le: "Bucuraţi-vă, robii lui Hristos şi ai mei prieteni, că s-a apropiat veselia noastră; a sosit vremea dezlegării noastre din legăturile trupeşti. Căci, iată, acum vom sta împreună înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care L-am văzut răbdând patimi, răstignire, îngropare şi a înviat cu slavă. Pe Acela iarăşi de acum Îl vom vedea şezând de-a dreapta lui Dumnezeu şi ne vom sătura de vederea slavei Lui". Grăind acestea Longhin către prietenii săi, le-a spus lor de ce au venit ostaşii de la Pilat şi de la adunarea iudeilor: ca să-i ucidă pe ei pentru mărturisirea învierii lui Hristos. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat că se vor învrednici a fi părtaşi cununii muceniceşti şi că degrabă vor merge să stea înaintea Domnului lor, pe Care L-au iubit din tot sufletul. Apoi, ducându-i pe prietenii săi la ostaşi, le-a zis: "Iată, aveţi pe Longhin, iată aveţi şi pe cei doi prieteni ai lui, pentru că eu sunt Longhin pe care îl căutaţi, iar aceştia doi sunt prietenii mei, care împreună cu mine au văzut învierea lui Hristos şi au crezut. Deci faceţi-ne nouă aşa precum aveţi poruncă de la cei ce v-au trimis pe voi".
Iar ostaşii, auzind acestea, s-au umilit şi pe moment nu credeau că el este Longhin. Apoi, înştiinţându-se cu adevărat, se ruşinară şi nu voiau să-l omoare pe binefăcătorul lor. Iar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca şi le zicea: "Nu puteţi să-mi răsplătiţi mai bine pentru dragostea mea către voi decât dacă mă veţi trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd".
Apoi, s-a îmbrăcat în haine albe de îngropare, a arătat cu mâna un deal care era în apropiere şi a poruncit casnicilor săi ca acolo să-i îngroape trupul şi să pună împreună cu dânsul şi trupurile celor doi prieteni ai săi. Rugându-se mult şi dând tuturor celor ce erau acolo sărutarea cea mai de pe urmă şi-au plecat sub sabie capetele lor, iar ostaşii, tăindu-le, au luat cu dânşii capul Sfântului Longhin şi s-au dus. Iar cei de pe lângă casă au îngropat cu cinste trupurile sfinţilor la locul arătat de Sfântul Longhin, iar cinstitul şi sfântul lui cap a fost dus de ostaşi la Ierusalim, ca să fie dovadă lui Pilat şi iudeilor despre uciderea lui Longhin. Pilat şi cu iudeii, văzând capul sfântului, a poruncit ca să-l arunce afară din cetate şi l-au tăvălit mult în gunoi până ce a fost astupat acolo. Domnul, Care păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, a păzit întreg, în gunoi, capul Sfântului Longhin. Şi când a vrut ca să-l preamărească pe robul său pe pământ înaintea oamenilor, precum îl preamărise în cer înaintea îngerilor, a descoperit sfântul lui cap astfel: O femeie văduvă din Capadochia orbise de amândoi ochii şi multă vreme a căutat ajutor pe la doctori, dar n-a aflat nicăieri. Apoi s-a gândit să meargă la Ierusalim şi să se închine acolo la sfintele locuri, căutând ajutorul lui Dumnezeu pentru ochii săi cei orbi. Luând cu ea pe fiul ei, primul născut, a luat calea Ierusalimului şi a fost dusă de dânsul până acolo. Ajungând la sfintele locuri, fiul ei s-a îmbolnăvit şi după puţine zile a murit. Din pricina aceasta văduva avea mare mâhnire şi plângea de îndoita-i orbire: căci a pierdut şi ochii şi pe fiul ei, care era ca o lumină a ochilor săi.
Plângând ea nemângâiata şi tânguindu-se cu amar, i s-a arătat în vedenie Sfântul Longhin şi a mângâiat-o, făgăduindu-i că şi pe fiul ei i-l va arăta în slava cerului şi lumina ochilor i-o va dărui. Şi i-a povestit toate cele despre sine; cum a fost la patimi, la răstignire, la îngropare şi la învierea lui Hristos, cum a propovăduit în Capadocia pe Hristos şi a pătimit pentru Dânsul cu prietenii săi. Şi i-a poruncit ei să meargă înaintea cetăţii şi să afle capul lui acoperit de gunoi şi i-a zis: "Ţie ţi s-a rânduit aceasta spre tămăduirea ta". Iar ea, mângâindu-se în necaz, s-a sculat şi a mers, fiind condusă afară din cetate. Femeia ruga pe cei care o duceau, zicându-le: "Unde veţi vedea gunoi mult adunat, acolo să mă duceţi". Şi aşa s-a făcut; aflând gunoi mult, au dus-o acolo, iar ea a început a scormoni gunoiul cu mâinile. Deşi nu vedea nimic cu ochii, avea credinţă mare în cuvintele sfântului, cel ce i-a grăit în vedenie.
După rânduiala lui Dumnezeu, îndată a găsit ceea ce căuta. Deodată a văzut lumina soarelui, pentru că i s-au deschis ochii şi a văzut în gunoi capul sfântului. Şi s-a bucurat, nu atât de lumina soarelui pe care a văzut-o, cât mai ales de capul sfântului, pe care l-a aflat şi prin care a câştigat vederea. Şi l-a preamărit pe Dumnezeu, iar pe Sfântul Longhin, robul său, l-a cinstit. Luând capul şi sărutându-l, l-a dus cu bucurie în casa în care găzduia şi, spălându-l, l-a uns cu miresme bine mirositoare.
Aşa de mult se veselea de aflarea acelei duhovniceşti visterii, încât şi-a uitat mâhnirea pentru fiul cel mort. În noaptea următoare i s-a arătat iar Sfântul Longhin, în lumină mare, aducând pe fiul ei la dânsa, strălucind în îmbrăcăminte de nuntă şi, cuprinzându-l pe acesta cu dragoste părintească, a zis către văduvă: "Vezi pe acela pentru care eşti în durere? Iată, femeie, pe fiul tău, iată în ce fel de cinste şi slavă se află, vezi-l şi te mângâie, pentru că Dumnezeu l-a numărat în cetele cele cereşti, care se află în Împărăţia Lui; iar eu l-am luat acum de la Mântuitorul şi nu va fi depărtat de mine niciodată. Şi să iei capul meu şi trupul fiului tău şi să le pui într-o raclă. Să nu plângi mai mult pe fiul tău, nici să se tulbure inima ta, căci mare slavă, bucurie şi veselie nesfârşită i s-a dat lui de la Dumnezeu".
Dacă a auzit aceasta, femeia s-a sculat şi degrabă a pus într-o raclă capul mucenicului, împreună cu trupul fiului ei cel mort şi s-a întors la casa sa, slăvind şi lăudând pe Domnul. Sosind în patria sa, a îngropat la un loc trupul fiului ei împreună cu cinstit capul sfântului mucenic şi aceste cuvinte le grăia în sine: "Acum ştiu că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le sporesc spre bine. Am căutat ochii trupeşti şi am aflat împreună şi pe cei sufleteşti. Eram cuprinsă de necaz pentru moartea fiului meu şi acum îl am la ceruri stând în slavă înaintea lui Dumnezeu cu proorocii, cu mucenicii şi cu Longhin, cu care totdeauna se bucură, întru împărăţia lui Hristos, purtând printre îngeri Crucea, semnul cel de biruinţă. El ca un ucenic al lui Longhin scoate acelaşi glas, cântând cu bucurie: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, este şi va fi. Împărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpânirea Lui, întru tot neamul şi neamul, a Căruia este slava în veci". Amin. ( Sursa: Vietile sfinților )